Press "Enter" to skip to content

De ziua lui, Daniel Câșlariu nu își dorește decât să îi poată ajuta pe cei necăjiți!

Astăzi este ziua de naștere a lui Daniel Câșlariu și încă de ieri primește urări de la mii de persoane care au auzit de faptele sale. Este cu siguranță o aniversare diferită față de toate cele de până acum dar și specială.

În ultimul an, Daniel Câșlariu și-a dedicat timpul și energia pentru a-i ajuta pe cei necăjiți din Botoșani. S-a implicat în numeroase cazuri sociale, a cumpărat cadouri de Crăciun pentru copii și a construit case pentru oamenii sărmani.

Astfel, cei mai mulți dintre botoșăneni dar și o mulțime de oameni din afara județului au auzit de faptele lui Daniel, fondatorul Asociației Grup Civic Botoșani. Iar încă de ieri, mesajele curg într-una, copleșindu-l cu siguranță!

O botoșăneancă i-a pregătit o urare pe măsura faptelor din ultimele luni

Toate urările sunt speciale, însă dintre toate s-a remarcat postarea botoșănencei Mihaela Arhip, care l-a impresionat până la lacrimi pe Daniel cu o urare de mii de cuvinte:

LA MULŢI ANI, DANIEL CÂŞLARIU! LA MULŢI ANI BINECUVÂNTAŢI, OM BUN!Oamenii de noiembrie, decembrie…Plouă de aproape cinci săptămâni, cu pauze scurte, în care zilele îşi usucă fiecare clipă la lumina unui soare palid. Oraşul pare un acvariu supradimensionat, nu pot să nu mă întreb cine îl priveşte de dincolo de sticla fluidă, dintr-o încăpere cu mai mult soare. Şi toţi ne îndreptăm, dând la o parte cu fiecare pas perdeaua ploii interminabile, către un alt noiembrie, mai tandru.Eu m-am oprit în faţa unei fotografii şi a unei postări. Fotografia e a unei bătrâne, care ţine în fereastră, între cele două geamuri, câteva ouă. Postarea e despre Oameni: „Sărmana nici nu a ridicat ochii din pământ, ca să îmi ceara ceva. În cele din urmă, cu greu mi-a răspuns că ar vrea ceva de mâncare. Nimic mai mult. La plecare, am zărit niște ouă în geam și am întrebat-o pe bunica ce face cu ele, mi-a spus cu glas domol că le-a strâns, să mai aibă ce mânca”. M-am oprit, fiindcă mi-am adus aminte de o întâmplare de demult. Ciudat cum o simplă fotografie, un parfum sau un gust ne readuc în memorie întâmplări pe care le-am crezut uitate.Cu ani în urmă, tot într-un noiembrie, primeam vederi cu texte al căror mesaj încercam să îl descifrez, ca să aflu de ce, plecat din iulie, tata nu venise încă acasă.Între „Salutări din Bran! Tăticu – 10.07.1985” şi „Dragă Mihaela, îţi transmit multă sănătate, ţie şi celorlalţi! Şi să fii cuminte! Cu drag, Tăticu – noiembrie 1985”, fusese o vacanţă. Cu un an în urmă, am mers împreună în oraş şi mi-a luat prima mea poşetă, un plic elegant, la set cu prima mea pereche de pantofi cu toc, Guban, maro, din piele care o imita pe cea de şarpe, cu care am defilat, în mers stângaci şi împiedicat, prin oraş, de mână cu el, până acasă. Începeam clasa a IX-a. Pe urmă, un alt început de an şcolar, o zi onomastică şi prima iubire, o toamnă pe sfârşite, prima dezamăgire, ploi de noiembrie. Toate, fără Tata.Şi decembrie. Ninsori înalte şi brăduţ. Poveştile Bunicii şi serviciul Mamei, muncitoare la Confecţia, uneori în două schimburi prelungite şi trudnice. Final de trimestru. Şi carnet de note, deschis la pagina cu mediile, în sertarul biroului, şi adevărul. Diabetic, cu probleme la plămâni, Tata era internat într-un Sanatoriu. Decembrie fără Tata. Şi erau atâtea lucruri care nu puteau fi spuse prin telefon… Aproape 6 luni fără Tata.Cu un an înainte, fusese doar trei luni plecat. Şi o iarnă cumplită, cu temperaturi sub -30 de grade, iarnă friguroasă şi grea. Cu serviciul Tatei, cu ajutorul neamurilor de la ţară, era bine, uneori, chiar foarte bine.Din iarna aceea, ţin minte doar două dimineţi de decembrie, din apropierea Sărbătorilor. Cea în care a ajuns Tata acasă, de la Sanatoriu. Şi dimineaţa dinaintea sosirii lui. Mama, lucra de la 6 până la 14. Zăpezile înalte şi gerul cumplit au săpat prăpastie de netrecut până la Leorda, la neamurile din partea Tatei, de unde am fi putut aduce câte ceva. Fratele, diabetic şi el. Bunica, bătrână. Eram singura care putea aduce acasă cartonul de ouă care ar fi înveselit bucătăria. Şi, trezită la ora 4 dimineaţa, îmbrăcată gros, cu un şal de lână al Bunicii peste căciuliţă şi paltonaş, cu bănuţii într-una din mănuşile cu un deget, legate una de alta cu fir împletit, petrecut pe după gât, am pornit printre blocuri, pe aleile luminate de becul chior al unui felinar şi de luminile de la ferestre.În deal, în coasta şcolii unde făcusem gimnaziul, nu prea departe de casă, între blocuri, era un magazinaş, un chioşc mai mare, din tablă, vara – aprozar, iarna – alimentară. Magazin de cartier. Astăzi, acolo e un magazin în toată regula, tot magazin de cartier, dar e refăcut, spaţiul din jur este amenajat corespunzător, scările reconstruite. Pe atunci, scările erau tocite, din piatră, abrupte, pe care urcai ţinându-te de o balustradă rudimentară din fier. În dimineaţa aceea, acolo era deja o mulţime compactă, pe care cu greu astăzi o poţi numi „rând”. Urcai pe scări şi, când era de coborât, te ajutai de gardul terenului de sport al şcolii. Deluşorul era ca muntele de gheaţă, din poveştile Bunicii şi bătrânele de la rând, îngenunchind prin zăpadă o dată la cinci paşi, îi pomeneau cu căldură pe „dracii de copchii care n-au găsât alt loc di dat cu sania”, „draci” printre care se numărau şi nepoţii lor, fireşte. Şi eu, cu vreo două seri înainte.Până la 7.00, când a deschis vânzătoarea şi a primit marfa, îngheţasem de la vârful degetelor, până la ultimul fir de păr. După ce a deschis, prinsă în miezul „rândului”, ca într-un pumn înmănuşat, m-am încălzit oarecum. Pe-aproape de 8.30, când mai erau doar doi oameni în faţa mea, am auzit, din spatele ferestruicii: „A fost ultimul carton! Oameni buni, înţelegeţi, nu mai am! Vreţi să vedeţi că nu mai am? E gol chioşcul.”Lumea cobora, cei norocoşi – cu sacoşa cu ouă, cei mai puţin norocoşi – cu mâinile goale, ţinându-se de gard şi de balustradă şi se opreau toţi să vorbească jos, la baza scărilor, ostoindu-şi furia, dezmorţindu-şi oasele. Am rămas singură, în faţa chioşcului, cu lacrimile îngheţându-mi pe obraji. A doua zi venea Tata.- Şi mamă-sa aşteaptă ouă, acasă, pentru toţi vin Sărbătorile.Mă uitam la bănuţii din mână, la sacoşica din pânză bleumarin, cusută de colegele mamei, la mănuşa care-mi atârna de sub mâneca paltonaşului. Îngheţasem, de la vârful degetelor, până în miezul sufletului.- Măi copchili, coboarî!- N-auzi, măi, draci, cî nu putem urca noi la tini, cădem peste sacoşâli cu ouî!- Hai, puiule, încet…Vânzătoarea a închis chioşcul, m-a luat de mână şi a coborât scările, ţinându-se de balustradă. Jos, sacoşica mi s-a umplut pe jumătate cu ouă. Din fiecare sacoşă a femeilor care fuseseră norocoase, chiar şi dintr-a unui bătrân, câte un ou, câte două. Nu ştiu câte ouă am adus acasă în dimineaţa aceea. Bănuţii i-am dus pe toţi Bunicii, care a aflat mai târziu cui şi cât trebuia să mulţumească, nu în bănuţi, ci altfel, a ştiut ea cum, că aşa erau pe atunci oamenii din orăşelul nostru. Erau Oameni. Şi cartierul mic, fiecare părea să ştie totul despre fiecare.Un alt noiembrie, la ani mulţi distanţă, am cunoscut un Om, tot din oraşul nostru, care găsise puterea să facă ceea ce nu puteau face cei care deţineau puterea.A lui era postarea în faţa căreia m-au năpădit amintirile.Când am aflat că începuse să ajute pe cei aflaţi în nevoie, nu am putut să stau deoparte. Mai târziu, la câteva luni după ce îl întâlnisem, am văzut pe contul lui, de pe o reţea de socializare, fotografia bătrânei care ţinea în fereastră, între cele două geamuri, câteva ouă, şi am citit postarea: „Sărmana nici nu a ridicat ochii din pământ, ca să îmi ceara ceva. În cele din urmă, cu greu mi-a răspuns că ar vrea ceva de mâncare. Nimic mai mult. La plecare, am zărit niște ouă în geam și am intrebat-o pe bunica ce face cu ele, mi-a spus cu glas domol că le-a strâns, să mai aibă ce mânca”. Mi-am amintit atunci de acea dimineaţă de decembrie, dinaintea sosirii Tatei acasă. Şi de Oamenii de atunci.Prima dată, ne-am întâlnit în parcare, la Kaufland. Eu şi soţul meu nu-l cunoşteam, nu ştiam cum arată. Dar l-am descoperit într-un grup de tineri, lângă maşina cu care, am aflat mai târziu, făcea drumurile prin judeţ, ca să-i ajute pe cei aflaţi la limita puterilor. La limita dintre întuneric şi lumină, acolo unde umbrele joacă pe pereţii sufletului. La limita dintre viaţă şi moarte, uneori. La limită.De câte ori ne-am întâlnit, de-atunci, de aproape un an, am descoperit la el aceeaşi forţă, aceeaşi putere de a merge mai departe, nu pentru sine, cât mai ales pentru ceilalţi. Ne-a spus trist, cândva: „M-a certat o doamnă, mi-a spus că cerşesc…, dar… ce să fac?” Ne-a durut şi pe noi gândul acela. Dacă nu vrei, sau dacă nu poţi, nu dai celui care cere. Şi de aici mai departe, începe tăcerea şi asumarea. Şi i-am descoperit acelaşi zâmbet, uneori frânt de piedicile care i se pun în cale, alteori, ostenit, însă mulţumit că a putut trece peste acele piedici: „Cu fiecare zi ce trece, realizez că mulţi bătrâni din judeţul nostru au nevoie de sprijin. Obişnuiţi cu lipsurile, ei îşi acceptă resemnaţi soarta, dar noi avem o datorie de morală şi de suflet să le aducem un pic de alinare şi un pic de bucurie în noianul lor de durere, tristeţe şi sărăcie.” Noi… Noi avem o datorie morală…Cine a trecut prin noianul acela de durere, tristeţe şi sărăcie, ori cine a încercat măcar să-i măsoare adâncimea, fie şi numai cu vârful degetelor, înţelege cum stă treaba cu datoria asta morală. Şi ştie cum e atunci când „eu” se transformă în „noi”.Am avut o copilărie fără lipsuri. Nici mai mult, nici mai puţin fericită decât a altora. După boala Tatei şi, mai târziu, după moartea lui, am deprins durerea. Ştiu ce înseamnă să faci 5 ani de facultate cu o singură pereche de blugi, ştiu ce înseamnă să-ţi fie foame, sau să nu ai unde-ţi culca liniştit capul. Ştiu cum e când e atât de greu totul, încât umerii încep să îţi coboare, să se încovoaie şi să doară, cum e să nu ai pe nimeni căruia să îi spui că te doare. Dar ştiu şi cum e să ai Oameni aproape.Despre Oameni e vorba, de fapt, de fiecare dată când ne amintim de ceva.Despre Asociația pe care tânărul acesta a înfiinţat-o în noiembrie 2019, am aflat stând de vorbă, de câte ori Dumnezeu ne ajuta să ajutăm. La o jumătate de an distanţă de acel noiembrie al începuturilor, tânărul de 30 de ani din Truşeşti aduce Asociaţia Grup Civic pe listele Galei Excelenței în Asistența Socială, la secțiunea „Instituția anului”. Şi a ajuns pe locul al doilea la nivel național. În alt noiembrie, 2020, din vorbă în vorbă, am aflat că îi trebuie un portofoliu, ca să marcheze un an de la înfiinţarea Asociaţiei. Am reuşit, în trei săptămâni, să strâng în paginile, despre care am aflat ulterior că au devenit carte în toată regula, toate materialele despre cazurile rezolvate de-a lungul unui an. De unde atâta putere să lupţi cu furtuna care a răscolit şi a distrus viaţa altora şi să le-o refaci, după tipare noi, nebănuite? Abia când am terminat materialul de aproape 450 de pagini, am găsit răspuns la întrebare: „În marea majoritate a cazurilor, mă regăsesc. Îmi amintesc exact situația mea, de când eram copil, și cât de greu îmi era. Mi-am dorit enorm de mult să am și eu o bicicletă și nu am avut niciodată. Mi-am dorit să am și eu haine curate sau mai multe perechi de papuci. La mine nu exista, umblam cu o pereche, până se rupea, în speranța că poate-mi mai dădea vreun vecin vreo pereche sau, poate-poate îmi cumpăra mama. Deși șansele erau foarte slabe, pentru că era foarte greu. Iar de a avea bani de cumpărat mâncare, era mai important.”De fiecare dată, m-a surprins sinceritatea, uneori îmbrăcată de orgoliul şi exuberanţa tinereţii care ştie că poate învinge orice piedică şi care caută mereu centrul universului, ca să îşi lase acolo amprenta, alteori, îmbrăcată în furia faţă de o lume nedreaptă: „Sincer să vă zic, eu am crezut că noi suntem o nație de oameni răi, am crezut că noi, oamenii, vrem numai să ne facem propriile noastre interese. La început a fost greu, dar am descoperit că botoșănenii sunt o nație de oameni foarte buni. Și ei nu au timpul necesar să facă ei înșiși lucruri frumoase. Dar, dacă apare o persoană care demonstrează asta, sunt în stare să dea și haina de pe ei.”Mie, mi-a amintit că oamenii orăşelului nostru sunt Oameni. Şi el, Daniel Câşlariu, omul pentru care ceilalţi sunt „prieteni” şi „oameni frumoşi”, a apărut ca să le amintească de haina aceea pe care o pot pune pe umerii unuia care are mai multă nevoie de ea.Şi nu uită niciodată că nu ar fi reuşit nimic fără Oamenii acestui orăşel de provincie, în care fiecare pare să ştie totul despre fiecare, în care anotimpurile curg în aparenţă banal, până vine un noiembrie în care descoperim esenţa fiecărei clipe. Şi a fiecărui Om.

Mihaela Arhip

Chiar și de ziua lui, Daniel își dorește să îi ajute pe cei sărmani!

Daniel Câșlariu nu așteaptă cadouri pentru el, ci își dorește să poată veni în continuare în ajutorul sărmanilor din întregul județ. Astfel, chiar și de ziua lui, Daniel face apel pentru donații.

Donațiile cu ajutorul cărora Asociația Grup Civic Botoșani poate schimba vieți reprezintă cel mai frumos cadou pentru Daniel, iar cine dorește să facă o donație o poate face în conturile următoare:

  • IBAN-ul contului curent in LEI deschis pentru ASOCIATIA GRUP CIVIC BOTOSANI este RO03BTRLRONCRT0530156401
  • IBAN-ul contului curent in EUR deschis pentru ASOCIATIA GRUP CIVIC BOTOSANI este RO50BTRLEURCRT0530156401.
  • IBAN-UL contului curent in GBP deschis pentru ASOCIATIA GRUP CIVIC BOTOSANI este RO08BTRLGBPCRT0530156401.
  • Codul Swift BTRLRO22.
  • Cu specificația „La mulți ani Daniel”

Echipa Botoșaniul.ro, un călduros și sincer la mulți ani!

Daniel Câșlariu a reprezentat un motiv pentru care am decis să înființăm Botoșaniul.ro. Ne-a motivat prin acțiunile sale și ne-a arătat că botoșănenii cu inițiativă au nevoie de sprijinul unei publicații de presă cu coloană vertebrală!

De aceea, înainte de urări, trebuie să îi mulțumim pentru tot ceea ce a făcut până acum în județul Botoșani! Județul Botoșani avea o nevoie imensă de oameni precum Daniel Câșlariu!

Iar la împlinirea celor 31 de ani, îi urăm multă sănătate, putere să îți poată continua activitatea dar și cât mai multe motive de bucurie!

DISTRIBUIE !

Shares

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *